Albatrosul

Traducere, postfata si note de Mihai Banciu Roman dedicat lui GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA La Roma, intre 13 iunie si 18 iulie 1957, Giuseppe Tomasi di Lampedusa scrie din Clinica Villa Angela, unde este internat pentru cobaltoterapie, asteptand un raspuns legat de publicarea Ghepardului. Va muri la 23 iulie, cinci zile mai tarziu de la ultima insemnare pe care imaginatia plina de subtilitate si rafinament a Simonei Lo Iacono ne-o ofera drept marturie – fictiva, insa veridica – a autorului sicilian. Palermo, 1903. Giuseppe Tomasi di Lampedusa este un copil singuratic si contemplativ, preferand lucrurile oamenilor. Copilaria lui, intre palatul din Palermo si Santa Margherita, mosia unde familia Lampedusa isi petrecea toridele veri siciliene, nu este chiar intr-atat de solitara. Alaturi de el, aparut nu se stie cum si de nu se stie unde, se afla Antonno, asemanator lui Tomasi, doar ca e un fel de copil pe dos, detinand o intelegere si o perceptie rasturnate asupra lumii. Poate tocmai acelea necesare unui scriitor care este pe cale sa-si descopere vocatia. Cu minutiozitatea documentara a magistratului si fantezia lucida a romancierului, Simona Lo Iacono ne ofera o versiune posibila, chiar daca fictionala, a copilariei lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, transformand scriitorul in personaj si redand personajului deplina libertate a scriitorului. Fragment din carte: Vara mergeam in vialegiatura la Santa Margherita Belice, mosia mamei. Plecam de la Palermo la sfarsitul lui mai, atunci cand canicula incepea sa devina insuportabila. Asa era canicula in Palermo. La fel ca orasul. Te obseda. Te coplesea. Pregatirile durau o luna. Membrii familiilor Tomasi di Lampedusa nu le placea sa faca bagaje , mai curand veritabile mutari, si actionau cu lentoare. Nu erau facuti pentru perioade intermediare ori pentru vacante scurte. Cand calatoreau , isi luau cu ei intreaga lume. Asa era de generatii. Se povestea chiar ca o stra-stra-bunica, care se calugarise ca maica Maria Lanceata, inainte de orice calatorie , ii trimitea tatalui sau o suta de cosuri cu fursecurile ei preferate, astfel incat sa nu le simta lipsa. Iar toti stramosii, incepand cu ducele Santo, cel dintai Lampedusa, mutau in fiecare casa noua mobilele si vesmintele pentru slujbele religioase.  Membrii familiei Lampedusa duceau cu ei nu numai hainele voluminoase proprii statutului lor – crinlinele, corsetele, perucile fantezie – , ci si aromele mancarurilor. Una acrisoara a vinului usor. Una dulce  coronitelor. Specialitatea calugaritelor de clauzura. Daca ar fi putut sa inchida intr-o cusca lumina zorilor de la Palermo, ar fi facut-o. Erau o familie contemplativa, inainte de a fi bogata. Aveau prea multi stramosi evlaviosi pentru a nu percepe solitudinea. Fara aromele pamantului lor se simteau pierduti. Prin urmare, taram dupa noi la Santa Margherita lunile petrecute la Palermo. Iar la Palermo, la intoarcere , duceam cu noi un crampei din Santa Margherita. Cele doua case se completau. Se intersectau. Sfarseau una  inauntrul celeilalte. Si tot la fel ele doua cercuri, cele doua crampeie de lume. Palermo era tatal. Santa Margherita mama.